Pescuit - Linul

Linul (Tinca tinca)

Raspandire geografica

   Linul se gaseste in cea mai mare parte a Europei. Lipseste in apele din nordul Scotiei, nordul si centrul Peninsulei Scandinave, Finlandei si din Crimeea. In tara noastra, linul este foarte raspandit in apele de ses, in multe ape statatoare dulci, lacuri, brate moarte etc., inclusiv iazurile de crap. Se gaseste in toate baltile de revarsare de-a lungul Dunarii, in bratele moarte, dar numarul cel mai mare de lini traieste in Delta. In rauri este mai rar intalnit, pentru ca nu-i plac curentii din apele curgatoare.

Caracteristici

   Poate fi recunoscut usor dupa corpul caracteristic, indesat, foarte lat in regiunea cozii, precum si dupa solzii marunti cu care este in intregime acoperit. Corpul lui este protejat insa si de un strat gros de piele, cu o bogata secretie. Are gura mica, terminala, cu maxilarul inferior ceva mai mare decat cel superior. Buzele sunt groase, prevazute cu o pereche de mustati scurte, inotatoarele au marginile rotunjite si sunt carnoase. Prima radie a inotatoarei ventrale a masculilor de lin este groasa, in timp ce cea a femelelor este mai subtire, caracteristica dupa care sexele se pot recunoaste usor. Ochii sunt mici. Masculii sunt ceva mai mici decat femelele de lin de aceeasi varsta.

Colorit

   Coloritul linului difera in functie de locul in care traieste exemplarul respectiv. Cu cat apa este mai mlastinoasa, cu atat coloritul linului este mai inchis si invers, culorile exemplarelor care traiesc in zone unde apa circula sunt mai deschise. Spatele si partile laterale ale linului din ape mlastinoase sunt negre-verzui, regiunea abdominala fiind galben-verzuie. In alte ape, ca de exemplu in crescatoriile de crap, spatele linului este verzui cu nuante cafenii, partile laterale verzi, cu irizatii aurii, iar burta galben-aurie. Coloritul cel mai frumos il au exemplarele care traiesc in rauri. Spatele acestora este verde-oliv, partile laterale si burta galben-verzui cu irizatii aurii, care stralucesc adesea in culorile curcubeului. Uneori se pot vedea si exemplare complet aurii. Irisul ochilor este rosiatic, cateodata chiar purpuriu.

Dezvoltare

   Linul nu creste la dimensiuni mari. Lungimea sa medie este de 25-40 cm, iar greutatea medie de 0,5-1 kg. Mai rar poate atinge si lungimi de 60-70 cm, la o greutate de 2-3 kg. Linul creste lent, desi are o mare pofta de mancare.

Biologie

   Spatiul vital al linului il constituie apele statatoare mlastinoase, in care el se gaseste intotdeauna in apropierea fundului, ii plac cel mai mult acele ape statatoare a caror albie este acoperita de mal si care sunt bogate in vegetatie acvatica submersa. In astfel de locuri, linul cauta portiunile umbroase, unde scurma malul de pe fundul apei in cautarea hranei. Se complace indeosebi in apele statatoare bogate in alge, plante pe care isi depune si icrele, in timpul revarsarii apelor, linul paraseste matca, odata cu crapul, deplasandu-se in locurile proaspat inundate, insa si dupa retragerea apelor ramane in continuare in bratele moarte, in baltile de revarsare, in gropile de cariera sau in canale. Pentru iarna isi sapa un "culcus", intrand in intregime in mal, unde hiberneaza pe toata durata iernii, in lacurile cu apa limpede nu sta in portiunile apropiate de mal, unde ar putea fi observat cu usurinta, ci se trage mai spre interiorul apei, la adapostul plantelor acvatice. In rauri, linul se afla doar in trecere si atunci numai in portiunile al caror curs este foarte lent. Linul este un peste extrem de incet si lenes. In timpul zilei se misca relativ putin, schimbandu-si locul mai ales noaptea, cand miscarile sale devin putin mai vioaie. In general, "meniul" linului se aseamana cu cel al crapului. Cand scurma cu botul malul de pe fundul albiei, tulbura puternic apa din zona respectiva, tradandu-si astfel prezenta prin bulele de aer si norul de mal ce se ridica spre suprafata apei. Inainte de a inghiti hrana, el o "pipaie" indelung, o impinge cu botul intr-o parte si intr-alta si dupa multe tergiversari se decide sa o inghita. Acest obicei ii aduce adesea neplaceri, in sensul ca, pana se hotaraste el sa inghita hrana gasita, pestii mai iuti, cum ar fi carasul i-o fura. Linul este un peste pasnic, omnivor, a carui hrana consta in principal din insecte acvatice si larvele acestora, rame, melci, scoici si raci minusculi. Consuma cu evidenta placere semintele unor plante din apa, dar "paste" si mugurii si lastarele tinere ale acestor plante, materiile organice aflate in descompunere pe fundul apei, cum ar fi, de exemplu, excrementele crapului. Odata cu hrana, linul inghite de regula si mici cantitati de mal. Cu buzele usor intinse inainte, culege insectele, larvele acestora, precum si melcii lipiti de tulpinile submerse ale plantelor acvatice. Linul atinge maturitatea sexuala in cel de-al treilea sau al patrulea an de viata. Perioada sa de reproducere este extrem de lunga, durand chiar mai mult decat cea a carasului. Reproducerea incepe de obicei la mijlocul lunii mai, cand temperatura apei se ridica pana la 22-24C, si dureaza pana spre sfarsitul lunii august. Este unul dintre cei mai prolifici pesti din apele noastre, dar si icrele depuse de femelele de lin (200000-600000 de boabe) cu diametrul de 1 mm. Exemplarele cele mai mari pot depune chiar peste un milion de icre, bineinteles pe parcursul intregii perioade de reproducere. Femelele depun icrele in 3-4 portii intr-o vara, cu o pauza de doua saptamani intre ele. Carnea linului este alba, dulceaga, usor faramicioasa. De obicei are gust de mal, dar punand pestele in apa curata si mereu schimbata, in doua-trei zile pierde aceast gust.

Pescuitul sportiv

   Poate fi gasit in acelasi loc cu carasul, iar metodele de pescuit se aseamana si ele cu cele folosite la prinderea carasului. Pe carlig, se fixeaza insecte (de uscat), boabe fierte de grau sau de porumb, boabe laptoase de porumb, rame, bilute de mamaliga sau cocoloase de paine. Cu o zi inainte de pescuit este bine sa fie nadit locul respectiv cu cocoloase din mamaliga, boabe de cereale etc. Sa nu ne miram insa daca a doua zi, in afara de lin, prindem si crap, intrucat si acesta traieste in aceeasi zona. Daca am descoperit locurile cu lin, putem sa contam pe o prada imbelsugata, mai ales daca fundul apei este sarac in hrana pentru el. Pentru pescuitul linului se foloseste o varga lunga de 3 m sau chiar mai mare, cu capatul subtire si foarte sensibil, prevazuta bineanteles cu fir subtire si o pluta mica, sensibila. Carligul potrivit este de 6-8, iar in caz ca se utilizeaza boabe de grau, chiar mai mic. Carligul prevazut cu nada trebuie sa ajunga pe fund sau la o distanta de 2-5 cm de acesta, fara sa patrunda in malul de pe albie, pentru ca acolo pestele nu-l mai vede. Linul gusta, linge nada, motiv pentru care este necesara multa experienta pentru a simti cu exactitate momentul in care carligul trebuie intepat. Uneori se joaca atat de mult cu carligul nadit, incat pluta semnaleaza ca pestele a muscat si totusi ii mai ramane inca posibilitatea sa scuipe carligul. Daca inteparea carligului nu a reusit, se arunca din nou carligul nadit in acelasi loc, existand astfel sperante sa muste inca o data. In zonele de apa cu vegetatie acvatica submersa abundenta linul trebuie scos cat mai rapid cu ajutorul minciogului, intrucat firul se poate rasuci printre ierburi, de unde este foarte greu de scos. Putem pescui la lin si la distante de 30-40 m de mal. In aceast caz trebuie sa fim si mai precauti la obosirea exemplarului prins, deoarece pericolul agatarii firului printre plantele din apa este si mai mare. Scos din apa, linul ramane viu mult timp si in aer; deci, infasurandu-l intr-un strat umezit de muschi de padure sau intr-o carpa umeda, avem posibilitatea sa-l ducem pina acasa viu. Linul poate fi utilizat si ca nada vie, desi parerile difera in aceasta privinta, in locurile cu somn, conform experientei din tara noastra, linul s-a dovedit a fi o nada eficienta.

Lungimea minima admisa la pescuit: 25 cm.