Momeala - Lipitoarea

Lipitoarea ca si momeala

Lipitorile sunt parazite, hranindu-se in special cu sangele altor animale. Unele lipitori pot suge la o singura hranire, de cinci ori greutatea proprie, din care pot trai chiar si un an.
Ce este lipitoare: este un vierme inelat, asemenea ramei, cu corpul alungit, fusiform si prezinta in interior nervii, vasele de sange si canalul digestiv. Peretii corpului sunt alcatuiti din musculatura longitudinala si transversala. Cu ajutorul ei lipitoarea se poate deplasa (isi alungeste corpul la maxim, se ataseaza cu ventuza craniana, isi elibereaza ventuza caudala si isi trage corpul spre inainte) in mediul acvatic sau terestru. La detectarea oricarui pericol isi reduce lungimea, ghemuindu-se. Ambele capete ale corpului sunt prevazute cu ventuze bine dezvoltate cu ajutorul carora se hraneste si se ataseaza de corpul victimei. Cand nu se hraneste sta lipita de pietre sau plante. Majoritatea lipitorilor traiesc in apa, deoarece supravietuiesc numai in locuri  umede. Daca stau mult la loc uscat se deshidrateaza. Majotitatea prefera apele foarte lente sau aproape statatoare si zonele mlastinoase. Majoritatea lipitorilor traiesc in apa, deoarece supravietuiesc numai in locuri  umede. Daca stau mult la loc uscat se deshidrateaza. Majotitatea prefera apele foarte lente sau aproape statatoare si zonele mlastinoase.
Lipitoarea poseda organe masculine si feminine (este hermafrodita). In timpul  imperecherii unul dintre parteneri se comporta ca mascul. Unele specii  depun sperma direct in orificiul genital al partenerei. Altele ataseaza  pungute spermatice de pielea partenerei, iar materialul germinativ ajunge prin piele la locul de fecundare.
Ovulele fecundate nu sunt doar depuse in apa. Sunt atasate intr-o membrans mucoasa, iar cand parasesc corpul lipitorii, pe la nivelul capului,  aceasta membrana se inchide si devine un asa-numit cocon ce-i ofera protectie.
Unele specii isi ataseaza coconii de pietrele din apa sau ii ingroapa in solul umed. Durata dezvoltarii este de 4-10 saptamani.
Lipitoare este folosita in pescuit ca momeala pentru o multitudine de pesti. Reprezinta o delicatesa foarte ravnita de somn, mreana, clean si chiar de salau, datorita continutul ei bogat in sange.
Prinderea ei in carlig e o adevarata aventura. Poate fi prinsa in carlig asemenea unei rame, cu mentiunea ca va trebui, cu ajutorul unei lame/cutit, sa-i crestam din loc in loc corpul aica pielea, pe toata lungimea lui pentru a spori atractia.
O alta metoda  presupune inteparea unui capat in apropierea ventuzei, urmand ca a doua ventuza, de la celalalt capat (cel liber), sa  o indepartam cu o foarfeca.
Cea  mai greu de realizat e intoarcerea "lipitorii pe dos" cum se realizeaza:

• prindem unu capet cu o penseta, 
• al doilea capat al lipitori il indepartam cu o foarfeca, 
• cu o alta penseta intoarcem interiorul lipitorii spre exterior prin apropierea de prima penseta. 
• carligului (varful acestuia) va patrunde in corpul lipitorii in apropierea ventuzei ramase.

Hranirea in mod artificial:
1. Crescatorii de lipitori le pot hrani cu ficatei proaspeti de pui, porc sau vita.
2. O alta varianta este ca lipitorile sa fie hranite direct cu sange de la iepuri, vaca, oaie, pasari etc.
3. O varianta excelenta pentru o aprovizionare serioasa, continua si stabila cu sange proaspat este de a amplasa ferma de lipitori in apropierea unui abator. Astfel, veti avea prozivii continue de sange proaspat pentru a va hrani lipitorile.
4. Detinatorii de ferme de lipitori trebuie sa stie faptul ca lipitorile pot fi hranite o data pe luna, dar ele supravietuiesc si 6 luni fara niciun fel de hrana.

Trusa pescarului

Juvelnicul

   Este o componenta e trusei pescarului indispensabila acestuia daca vrea sa se intoarca acasa cu pestii ... proaspeti. Poate fi facut din sarma (mai ales in Delta Dunarii, cu un astfel de juvelnic veti fi siguri ca veti gasi pestele pastrat in juvelnic peste noapte, si nu plecat prin gaura facuta de un sobolan de apa), nylon, ata pescareasca. Daca doriti sa eliberati la sfarsitul partidei de pescuit pestii prinsi (desi cel mai bine ar fi sa-i eliberati imediat dupa ce i-ati prins si fotografiat), folositi mai degraba un juvelnic din nylon, cu ochiuri cat mai mici. Juvelnicele cu ochiuri mari fac rani la botul si inotatoarele pestilor. In apele cu lipitori (mai ales lacurile pline de vegetatie), veti avea surpriza sa va descoperiti pestii morti din cauza atacului acestora asupra branhiilor. Solutia consta intrun altfel de juvelnic, un sac din panza cat mai deasa. Acesta insa are dezavantajul ca nu permite trecerea decat intr-o masura destul de mica a apei. Diametrul juvelnicului va fi in concordanta cu talia pestilor. Cu cat sunt mai mari, cu atat diametrul ar trebui sa fie mai mare. Bineinteles, niste pesti mai mici nu se vor simti deloc deranjati intr-un juvelnic mai mare.

   Lungimea juvelnicului este importanta in cazul in care din anumite motive (mal inalt sau malos, intinsura) nu puteti ajunge la malul apei. Cu cat va fi mai lung, cu atat va fi mai usor sa le dati drumul pestilor 'pe topogan', fara sa va deplasati. O lungime care acopera cam toate cazurile ar fi 2-3 metri.Intodeauna vom incerca sa punem juvelnicul intr-un loc cu apa adanca, ferit de bataiadirecta a soarelui, cu un curent de apa care sa permita improspatarea acesteia.Indiferent de materialul din care este construit, un juvelnic necesita intretinere. Pe langa uscarea obligatorie de la sfarsitul partidei de pescuit, dupa indepartarea mucusului pestilor pastrati prin clatirea repetata in apa in care am pescuit, fiecare tip de juvelnic necesitaintretinere specifica. Astfel, juvelnicelor din sarma li se va indeparta rugina si vor fivopsite in fiecare iarna. Cele din ata vor fi verificate iar ochiurile putrezite vor fi refacute.Mai avantajos din punct de vedere al intretinerii este un juvelnic din fire de nylon.

Minciogul

   Este o unealtă ajutătoare pentru scos din apă pestele mai mare, care nu poate fi scos prin simpla tracţiune a firului. Se compune dintr-o coadă (mâner), care poate fi şi telescopică, şi o plasă. La cele mai multe mincioguri, cadrul care susţine plasa este pliabil, pentru a fi mai uşor de transportat. Tehnica introducerii peştelui in minciog este simplă. Minciogul se aşează intr-un loc cu apă ceva mai adâncă (cât să poată fi introdus sub peşte), şi nu se mişcă din acel loc decât atunci când am adus pestele deasupra lui, când cu o mişcare rapidă ridicam minciogul. Nu încercaţi niciodată să urmăriţi peştele cu minciogul, nu veţi face decât să îl speriaţi, şi cu o ultima zvâcnire vă poate scăpa. De regula peştele se introduce in minciog de la coadă, fiind ţinut cu botul deasupra apei. Pentru peştii destul de mici faţă de diametrul plasei minciogului, aceasta tehnică nu mai este atât de importantă, ei putând fi ridicaţi oricum. Atenţie la peştii mai lungi (ştiucă, somn), care nu 'încap' în minciog. Mai bine îi mai lăsaţi 5 minute după ce consideraţi în mod normal ca i-aţi obosit, şi îi scoateţi ţinându-i cu mâna de opercule. Daca încercaţi să îi scoateţi cu un minciog prea mic pentru dimensiunea lor, în timpul zbaterii cârligul se agaţă de plasă şi buza peştelui se rupe imediat. In mod normal coada minciogului are 1-1,5 metri, putând fi telescopică pentru un transport mai uşor. Pentru pescuitul în râurile de munte, practicat din apa cu cizme izolante, coada minciogului este tradiţional mai mică, de circa 10-20 cm. La polul opus se situează minciogul pentru pescuitul cu undita rubesiană (9-14 metri), care are de cele maimulte ori o lungime a cozii de până la 4 metri, ca în imagine.

Carligul

   Principalele elemente ale unui cârlig sunt următoarele : paleta sau ochetul, tija, curbura, vârful şi spinul. Paleta este elementul care nu permite nodului făcut pe tija cârligului să se desprindă de aceasta. Există noduri care se pretează mai bine pentru cârlige cu paletă, altele pentru cârlige cu ochet (în special cele pentru legarea muştelor artificiale). Tija poate fi mai lungă sau mai scurtă. In general, la pescuitul cu momeli vii care se înşiră pe cârlig (rame), tija este mai lungă pentru a permite înşirarea momelii, iar la pescuitul cu momeli artificiale (paste), tija este mai scurtă (cârlige numite 'italiene'), pentru a ţine mai bine momeala. Tot pentru pescuitul cu momeli vii, tija poate avea 1-2 spini îndreptaţi în sus, pentru a ţine bine momeala.Vârful cârligului poate fi drept, îndreptat spre tija cârligului (numit şi "cioc de papagal" sau "italian"), sau spre exterior. Cârligul cu vârful îndreptat spre exterior înţeapă mai uşor pestele, dar îl şi scapă mai uşor, pe când cârligul cu vârful tip 'cioc de papagal' înţeapă mai greu, dar reţine pestele mai bine.

   Spinul are rolul de a reţine pestele odată înţepat. Nu trebuie sa fie nici prea ridicat, caz în care ar opune rezistenta la înţepare, nici prea apropiat de cârlig, caz în care nu şi-ar putea îndeplini funcţia de reţinere a peştelui. Tendinţa, în condiţiile utilizării tot mai mult a metodei 'catch and release', este de a pescui cu cârlige fără spin, care rănesc peştele într-o oarecare măsură. Materialele din care se face un cârlig sunt dintre cele mai diverse, plecând de la fierul obişnuit şi ajungând până la aur (cârligele trofeu, de colecţie). Cârligul rezultat nu trebuie să fie casant (în caz de agăţare pe fundul apei sa putem, într-o oarecare măsură, să-l recuperam), dar nici prea maleabil, pentru a nu putea fi îndoit de către peşte. O altă calitate a unui cârlig este rezistenţa la coroziune, precum şi rezistenţa acestuia în cazul agăţărilor repetate pe fundul apei. In acest scop, după fiecare agăţare este bine să verificam ascuţimea vârfului cârligului.Poate cea mai importantă calitate a unui cârlig este capacitatea acestuia, respectiv avârfului cârligului, de a înţepa peştele. Verificaţi la cumpărare vârful cârligului mişcândulpe pielea unui deget. Cel puţin la cârligele mici, vârful ar trebui să se agaţe imediat depiele. Daca la celelalte elemente ale undiţei mai puteţi face rabat la calitate, la cârlige estebine să alegeţi ce e mai bun, în ciuda preţului mai ridicat.Culoarea pe care o pot avea cârligele are o gama destul de variată, cel puţin în magazine(argintie, aurie, brună, roşie, neagră, maro). Pe malul apei însă, folosiţi cârligele care au oculoare cât mai apropiată de cea a momelii. Daca vedeţi că vecinii prind iar dvs. nu,culoarea cârligului poate fi una dintre cauze.Nu încercaţi să ascuţiţi un cârlig al cărui vârf s-a tocit, chiar dacă era unul "prinzător".

   Cârligele fiind de obicei ascuţite pe cale electrochimică, pila sau şmirghelul dvs. nu vor face decât să-l strice şi mai mult. Mai bine cumpăraţi unul identic, mai ales că preţul unui cârlig nu este atât de mare în raport cu celelalte elemente ale unei undiţe sau lansete. Cârligele se măsoară în funcţie de distanţa dintre vârful lor şi tijă (deschiderea). Scara de măsurare începe de la 26 (cârligul cel mai mic), ajunge la 1 (cârlig la care distanţa vârf - tijă este cam de 1 cm), după care se continuă cu 1/0, 2/0..., ajungând la cârligele pentru pescuitul peştilor oceanici (rechini, marlini). Cârligele duble sau triple se folosesc de obicei la pescuitul peştilor răpitori, la echiparea linguriţelor artificiale, a woblerelor.

Lansetele se caracterizeaza prin doua elemente:

• actiune;

• putere.

Actiunea poate fi:

• De virf (A) - actiune rapida;

• Mijocie (B) - actiune semirapida;

• Parabolica (C);

• Lenta(D).

   Actiunea foarte rapida este specifica in general pestilor mari. In unele cazuri literele A,B,C si D sunt inlocuite prin cifre in intervalul 1,5-5. Puterea este, de regula, determinata cu relatia:

P = gmax x 10, unde gmax - reprezinta masa maxima a plumbului, in grame (ex: Lanseta A 10-30 - lanseta actiune rapida, greutatea maxima a plumbului lansat intre 10-30 grame). Daca alegem o greutate mult mai mica lansarile vor fi scurte si imprecise; daca depasim sarcina recomandata, la lansare este posibila ruperea lansetei. De remarcat ca puterea are alt sens decit in mecanica. Pe baza puterii putem alege firul corespunzator. Astfel, rezistenta firului trebuie sa fie de max. 7 ori puterea vergii. Daca avem de exemplu o lanseta cu puterea 300 g (deci 10-30 g greutatea plumbului, inscrisa pe ea) firul optim este de maxim 3 kgf la nod, in conditii de soc. Un fir mai gros poate pune in pericol varga. Atentie, rezistenta firului se considera la nod, deci vom alege un fir de circa 6 kgf rezistenta pe un tronson de 1 m fara nod (mentionata de producator). Lungimea lansetei este si ea importanta prin distanta la care lansam, determinind capacitatea lansetei de a absorbi socul provocat de pestii mari. La pescuitul pestilor mari, pentru a reduce efortul pescarului, se recomanda lansete de minim 2.7 m cu miner lung (pentru doua maini). Aceste valori, mentionate mai sus, sunt orientative si deseori nu se respecta fara prea mari riscuri (daca exista si experienta) dar, teoretic, siguranta lansetei este relativa in aceste cazuri, depinzind de experienta pescarului si de calitatea celorlalte componente si vom mentiona aici in special mulineta. Combinind actiunea, puterea si lungimea lansetei putem pescui fara riscuri, cu efort minim si satisfactii depline.

Pescuit - Fitofag

(Hypophthalmichtys molitrix)

Il mai intalnim si sub numele de fito sau chinez. " Chinezul " nu este nici el adevaratul fitofag dintre crapii "chinezesti", avand un regim bazat pe alge microscopice. Echivalentul sau in ocean ar fi balena, care desi este impresionanta ca marime se hraneste cu organisme de zeci de ori mai mici decat ea. Fiind mai usor adaptabil la conditiile de mediu din Romania decat confratele sau- sangerul- acest peste a proliferat atat in captivitate, in crescatorii, cat si in Dunare, unde a facut obiectul principal al pescuitului la japca. Diferentele dintre fitofag si novac sunt foarte subtile si destul de greu de sesizat in practica, cu atat mai mult cu cat s-a incercat si chiar s-a reusit hibridizarea celor doua rase. Aceste diferente constau in raportul cap/corp, numarul de radii la inotatoarea dorsala, etc. Pentru a le lamuri, precizez urmatoarele: Fitofagul are capul relativ mai mic decat al sangerului si o coloratie mai deschisa. Sangerul, in schimb, are capul mare, si prezinta, in special dupa moarte, acea coloratie sangerie care ii da numele.O alta greseala comuna este sa se considere ca se poate face o diferentiere exacta dupa culoarea solzilor, dupa dungi sau pete. Am vazut atat sangeri, cat si fitofagi "impestritati" cu negru si gri; pe deasupra, o logica pescareasca ne aduce aminte ca pestele preia culoarea habitatului, putand exista, de exemplu stiuci galbene, verzi, cu pete, cu dungi, etc. Se pescuieste la buchet de virmus

Pescuit - Stavridul

(Trachurus trachurus mediterraneus)

Raspandire geografica
   Traieste in Marea Neagra si Azov si in timpul iernii in Marea Marmara. In Marea Neagra se gaseste rasa "ponticus".
Caracteristici
   Corpul stavridului este alungit, acoperit cu solzi mici cicloizi, care se intind si pe cap, si pe opercule. Capul este ascutit, gura mare, terminala, cu numerosi dinti marunti si conici. Ochii pestelui sunt mari, cu o pleoapa adipoasa bine dezvoltata. Pe partea superioara a capului, de la bot si pana la prima aripioara dorsala, se intinde o creasta foarte ingusta. Pedunculul caudal este scurt si gros. Prima dorsala este scurta, cea de-a doua, lunga. Linia laterala are o curbura in dreptul radiei a 2-a sau a 3-a a dorsalei a doua, iar a doua curbura sub radia a 7-a sau a 8-a. Scuturile liniei laterale din partea posterioara a corpului sunt prevazute cu tepi lati, indreptati inapoi. Toti tepii formeaza o carena orizontala zimtata pe mijlocul corpului pestelui, care se intinde de la opercule pana la baza caudalei. La capatul anterior al liniei laterale se desprinde a doua linie, secundara, lipsita de scuturi, care se termina sub prima radie a dorsalei a 2-a.
Colorit
   Dorsala pestelui este cenusiu-verzuie sau albastruie, cu luciu metalic foarte puternic si cu pete mai intunecate, slab conturate. Abdomenul pestelui este argintiu lucios, cu irizatii violacee. Pe coltul superior al fiecarui opercul se vede bine cate o pata neagra, inotatoarele sunt incolore.  

Dezvoltare
   In Marea Neagra greutatea medie a stavridului este de 80-120 g, rar atinge 200-500 g.

Biologie
   Stavridul este un peste pelagic, care traieste in bancuri masive. Este un peste migrator, care ierneaza in Marea Marmara si in regiunea Bosforului, aparand in zona litoralului nostru in bancuri mari in aprilie-mai, unde sta pana toamna, cand se retrage in Marea Marmara. De mentionat ca exista si un banc permanent nordic, care vara ajunge si la gurile Dunarii, insa ierneaza linga coastele sudice ale Peninsulei Crimeea. Din apropierea litoralului romanesc, stavridul se retrage spre larg atunci cand apele se racesc datorita curentilor de aer si ca urmare, dispare hrana; apoi apare subit langa litoral, facand migratia inversa dinspre larg inspre coasta. Bancul de stavrizi se mentine in straturile superioare ale apei si nu coboara mai in adanc.
   Se reproduce in mare in perioada iunie-august, cu maximum de intensitate in iulie. Stavridul atinge maturitatea sexuala la varsta de 1-2 ani. O femela depune 150000-1000000 boabe de icre cu un diametru de 0,7-1 mm, de asemenea pelagice. Reproducerea are loc la o temperatura a apei de 18-26C, la 20-80 mile de mal. Stavridul se hraneste mai ales cu pesti, hamsii, aterine, gingirici, guvizi, barbuni si sprot. Consuma si crustacee marine si in mica masura cu viermi policheti, diatomee si alte alge. Sosirea stavrizilor in zona litoralului nostru este precedata de bancurile de hamsii si aterine, pe care stavrizii le urmaresc de multe ori pana la tarm. In Marea Marmara si in Marea Mediterana, in unele zone bogate in hrana, stavridul atinge si 1 kg greutate. Stavridul se altereaza repede la soare.

Pescuitul sportiv
   Stavridul se pescuieste, in principal, prin trei metode: cu taparina la fix, cu taparina lansata si cu pluta. Pescarul isi poate confectiona singur taparina in felul urmator: 10-15 carlige mici se leaga cu strune (lungi de 7-8 cm si cu o grosime de 0,10 mm) de un nailon de 0,15. Intre strune pe firul de pescuit, se lasa o distanta de 15-16 cm, pentru a nu risca incurcarea cirligelor intre ele. De urechea carligului se leaga cu ata rosie fulgi colorati sau pestriti, putin mai lungi decat carligul, pentru a-l camufla. La capatul firului de pescuit, la o distanta de 20-25 cm de primul carlig, se leaga un plumb de 70-80 g, cilindric in sectiune, ascutit spre capete. Firul de pescuit, la fel de lung ca si varga (6-7 m), se lasa spre fundul apei langa un dig sau mal construit, la o adancime de 7-8 m. Taparina astfel construita trebuie miscata ritmic in sus si in jos, in asa fel ca firul sa fie mereu intins si plumbul sa nu atinga fundul marii, dar si lateral, spre stanga si spre dreapta. De obicei, pe fiecare carlig se agata cate un stavrid. Se ridica atunci taparina usor din apa si se scot pestii din carlig.
   Pescuitul stavridului cu taparina lansata se face dupa cum urmeaza: se leaga taparina la capatul unui fir de 0,30-0,40, lung de 50-60 m, si cu o miscare pendulata dintr-o lanseta de 2,5-3 m se arunca la o distanta de 40-50 m de mal. Dupa lansare, fara a mai astepta ca plumbul sa atinga fundul apei (pentru a preveni incurcarea sau agatarea), se recupereaza firul cu mana sau cu mulineta. Aceasta metoda se practica atunci cand bancul de pesti se afla la o distanta mai mare de mal. La pescuitul stavridului cu pluta se foloseste o varga de 4-6 m lungime si nailon de 0,15-0,20. Carligul se alege ceva mai mare decat in cazul taparinei, pe care se pune ca nada o aterina curatata de piele, agatata de carlig prin doua intepaturi. La 30 cm deasupra carligului se leaga un plumb de 6-8 g. Pluta trebuie sa fie mica, sensibila si plasata la 2 m deasupra carligului. La primul semn de muscatura se scoate carligul printr-o miscare fina si lina. Orele de dimineata si de catre apusul soarelui sunt cele mai prielnice, dar in zilele innorate se poate pescui cu succes si in timpul zilei.

Lungimea minima admisa la pescuit: 12 cm.

Pescuit - Zarganul

(Belone belone)

Raspandire geografica
   Zarganul traieste peste tot in Marea Neagra si in Marea Azov. In Romania se gaseste pe tot litoralul marin si in lacul Sinoe.
Caracteristici
   Corpul pestelui este aproape cilindric, serpentiform, acoperit cu solzi mici, caduci, inotatoarea dorsala, cele ventrale si anala se afla in partea terminala a corpului. Botul este foarte lung, cu falca de jos mai lunga decat cea de sus, cu varful cartilaginos, fara dinti. Deci gura este superioara. Falca de sus este prevazuta cu dinti puternici. Linia laterala este completa, cu o curbura in dreptul analei.
Colorit
   Dorsala zarganului este albastruie sau verde, cu puternice reflexe metalice, iar pe mijlocul spatelui are o dunga intunecata, dublata pe ambele parti de cate o linie foarte subtire neagra. Pe laturile corpului se afla cate o dunga lata intunecata, cu reflexe metalice. Laturile si abdomenul sunt argintii, inotatoarea dorsala si caudala palid-cenusii, restul inotatoarelor fiind incolore. Oasele si in special sira spinarii sunt de culoare verde.

Dezvoltare
   Lungimea obisnuita este de 50-60 cm, dar rar atinge si 1 m. Greutatea cea mai frecventa este de 35-
60 g, dar poate ajunge cu totul exceptional si la 800 g.

Biologie
   Zarganul este un peste care traieste in largul marii, in zona pelagica, si datorita formei sale este un bun inotator. Sare uneori afara din apa in urmarirea pestelui prada. Ziua sta mai mult in zonele mai adinci, in schimb noaptea se gasaste in straturile superioare ale marii. Nu migreaza nici in si nici din alte mari. Uneori intra in lacul Sinoe, cand acesta are salinitatea crescuta. Atinge maturitatea sexuala la 4-5 ani, mai rar masculii la 3-4 ani, avand longevitatea de 18 ani. Se reproduce in perioada mai-septembrie, depunand in total 1000-35000 boabe de icre, in mai multe portii, pe vegetatia submarina care se afla la adancimea de 10-18 m. Diametrul icrelor este de 2,8-3,5 mm. In stadiul de adult se hraneste cu pesti si in special cu hamsii, hrana preferata. Se mai hraneste si cu crustacee marine si cu alte nevertebrate. La randul sau, zarganul constituie hrana delfinilor si a altor pesti rapitori de talie mai mare. Are o carne gustoasa si apreciata.
Pescuitul sportiv
   Pescarii amatori pescuiesc zarganul "la plesneala". Aceasta metoda de pescuit sportiv este foarte simpla si se rezuma la urmatoarele: se confectioneaza o undita compusa dintr-o varga lunga si usoara de 5-6 m, fir de 10-12 m lungime, insa fara carlig si fara plumb. La capatul firului se leaga ciucuri din fire de matase rosie, lungi de 10 cm. Firul se arunca in directia presupusa de cantonare a zarganului, care, fiind lacom, se arunca spre ciucuri, de care se agata cu dintii. Zarganul se pescuieste si cu carligul nadit cu hamsii, aterina sau guvizi mici. Timpul cel mai potrivit pentru pescuitul zarganului este vara, intre orele 4 si 8 dimineata. Toamna si iarna, orele 6-10 sunt cele mai propice pentru pescuitul acestei specii.

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Pescuit - Lufarul

(Pomatomus saltatrix)

Raspandire geografica
   Traieste aproape in toate marile calde, temperate si tropicale ale Oceanului Atlantic. Lufarul este prezent in marile Mediterana, Neagra si Azov. Se intalneste pe toata lungimea litoralului romanesc.
Caracteristici
   Corpul lufarului este moderat alungit, comprimat lateral, acoperit cu solzi mici si subtiri. Capul este mare, comprimat lateral, gura mare si oblica, buzele subtiri. Falcile sunt prevazute cu dinti scurti, grosi si ascutiti. Pedunculul caudal este scurt, comprimat lateral. Cele doua inotatoare dorsale sunt alaturate. Linia laterala este completa, usor curbata, paralela cu linia dorsalei pestelui.
Colorit
   Partea dorsala a lufarului este cenusiu deschis, cu reflexe albastrui, laturile si abdomenul argintii, inotatoarele sunt aproape incolore. La baza pectoralei se vede o pata neagra.
Dezvoltare
   In dreptul coastelor romanesti, lungimea cea mai frecventa a lufarului este de 30-40 cm, mai rar 50cm, dar in alte mari trece si peste 1 m. Greutatea obisnuita in apele noastre este de 2-3 kg, insa in Oceanul Atlantic depaseste uneori si 20 kg.
Biologie
   In luna mai se apropie de tarmul romanesc, cand temperatura marii atinge aici 15C, si se retrage spre largul si sudul Marii Negre in octombrie. Lufarul traieste in bancuri, in straturile superioare, urmarind cu multa tenacitate bancurile de hamsii, scrumbii albastre si stavrizi, cu care se hraneste.
   Este un peste rapitor prin excelenta, in stadiul de puiet, pe langa puietul de peste, consuma crustacee marine, moluste, dar pe masura maturizarii trece exclusiv la viata de peste rapitor. Atinge maturitatea sexuala la varsta de 3, mai rar la 4 ani. Se reproduce in perioada iunie-august, la o temperatura a marii de 22-26C. O femela depune 120000-200000 boabe de icre pelagice. Datorita poftei sale permanente si a lacomiei, lufarul creste foarte rapid. Cand da de bancul de hamsii sau de stavrizi, ucide intotdeauna mai multi pesti decat poate consuma, fiind astfel un dusman de temut al pestilor mai mici, de banc. Are carnea gustoasa, alba, foarte apreciata.
Pescuitul sportiv
   Lufarul se prinde la undita mai ales la pescuitul din barca, in largul marii, la scrumbii albastre si stavrizi. Este un peste apreciat de unditarii localnici. Se zbate in timpul obosirii, dar se preda repede.

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Pescuit - Sardeaua

(Sardina pilchardus sardina)

Raspandire geografica
   Traieste in zona de est a Oceanului Atlantic, Marea Mediterana si Marea Neagra, iar pe litoralul romanesc, in partea sudica.
Caracteristici
   Corpul pestelui este alungit, gros, slab comprimat lateral, acoperit cu solzi mari, care lipsesc pe cap. Ochii sunt mari, cu pleoapa adipoasa puternic dezvoltata in partea posterioara a ochiului. Gura este mica, oblica.
Colorit
   Dorsala pestelui este albastra deschis, laturile si ventrala argintii. Pe opercule are cate o pata aurie.
Dezvoltare
   Creste in apele noastre pana la 23 cm, mai frecvent 12-16 cm.
Biologie
   Este un peste marin pelagic, caruia ii place apa mai calda. Atinge maturitatea la 2-3 ani si are o longevitate de 5-7 ani.
Pescuitul sportiv
   Se foloseste ca nada (intreaga sau bucati) la pescuitul stavridului, scrumbiei albastre si al calcanului.

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Pescuit - Guvid negru

(Gobius niger)

Raspandire geografica
   Traieste in nordul Oceanului Atlantic, in marile Baltica, Mediterana, Egee, Azov si Marea Neagra. Se gaseste de-a lungul intregului litoral marin romanesc, de la Sulina si pana la Mangalia.
Caracteristici
   Corpul pestelui este gros, capul scurt si trunchiat, cu ochi mari si bulbucati. Pedunculul caudal este lung si inalt. Solzii sunt relativ mari.
Colorit
   Cel mai des, corpul guvidului negru este de culoare cenusie sau palid bruna, cu portiuni neregulate mai intunecate si cu pete evidente. Partea ventrala este galbuie. Prima dorsala are o pata neagra in coltul superior si trei dungi intunecate longitudinale, inotatoarele, in general, sunt cenusii. In perioada reproducerii, exemplarele mature au un colorit si mai intunecat, care devine uneori colorit de baza.
Dezvoltare
   Este o specie de guvid de talie mica. Creste pana la lungimea de 12 cm, dar in mod obisnuit are numai 7-8cm.
Biologie
   Este o specie strict marina, care nu se gaseste in apele salmastre sau dulci. Traieste pe fund nisipos, preferand zonele adanci si cu alge zoostera. Se hraneste cu puiet de peste, mici crustacee marine, scoici mici, pe care le gaseste pe faciesul nisipos de pe fundul marii, unde predomina scoica Corbulomya. Se reproduce vara, cand se apropie putin de tarm.
Pescuitul sportiv
   Se pescuieste din barca, in largul marii, la adancimi de 25-30 m.

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Pescuit - Hanosul

(Gobio batrachocephalus)

Raspandire geografica
   Hanosul este un peste relict pontocaspic din Marca Neagra si Marea Azov. Este prezent pe tot litoralul romanesc si rar se intalneste in Razelm si in lacul Siutghiol.
Caracteristici
   Corpul pestelui este alungit, cilindric, aproape tot atat de gros pe cat de inalt, acoperit cu solzi marunti, ctenoizi. Ceafa, istmul si operculele nu au solzi. Capul pestelui este triunghiular, turtit dorso-ventral, cu gura larga, mare, putin oblica in sus. Ochii sunt mari, apropiati, privesc in sus si putin lateral. Are 8 siruri de genipori transversali, dispusi sub ochi, mai rar 9 sau 10.
Colorit
   Dorsala pestelui este este galben-bruna cu 5 dungi transversale brune formate din pete intunecate neregulate. Aceste dungi pot fi mai intunecate sau mai deschise, in functie de mediul unde traieste hanosul. Pe fata superioara si pe laturile corpului pestelui se vad multe pete intunecate, marunte. Partea ventrala este galbena. Inotatoarele dorsale sunt cenusii, cu 3 serii longitudinale de pete cafenii. Asemenea pete, dar mai putin evidente, se observa si pe inotatoarele pectorale si pe caudala. Ventrala si caudala sunt cenusii, fara pete. Se intalnesc si grupuri de hanos colorate in galben sau albicioase.
Dezvoltare
   Exemplarele cele mai frecvente au lungimea de 22-25 cm si greutatea de 350-400 g, dar se prind si unele de 35 cm, cu o greutate de pana la 600 g.
Biologie
   Hanosul este o specie tipic marina, din familia Gobidae. Traieste la adancimi de pana la 35-40 m. Prefera fundul nisipos si pietros, in compania scoicii midia, in lacul Siutghiol traieste pe fundul pietros. Este cel mai mare guvid din Marea Neagra, care consuma crustacee (crabi, creveti, moluste si pesti). Se reproduce in mai-iunie, in apropierea tarmului, depunand icre cu un diametru de 2,5mm. Are carnea gustoasa.
Pescuitul sportiv
   Hanosul este un peste foarte vorace si pe aceasta proprietate a speciei se bazeaza si pescuitul sportiv. Se poate pescui aproape tot timpul anului, dar cele mai bune rezultate se obtin in perioada aprilie-noiembrie. Se pescuieste de pe tarm, cu o varga de 5-7 m lungime si cu un nailon de aceeasi lungime. Pe capatul firului se leaga un plumb de forma conica sau sferica, cu o greutate de 30-40 g. Deasupra plumbului se leaga doua carlige pe doua strune, fiecare lunga de 10-15 cm. Firul trebuie sa fie de 0,22-0,25, iar strunele mai subtiri, de 0,16-0,18. Daca ele se agata de fundul pietros, se rup, ceea ce permite pescarului sa recupereze o parte din fir. De obicei se agata numai un carlig, iar celalalt poate fi recuperat. Momelile folosite sunt de mai multe feluri: partea cartilaginoasa a scoicii midia, aterina sarata sau proaspata, hamsie sarata sau proaspata, bucati de guvizi, dar mai cu seama garizi (racusori mici cu corpul aproape transparent), care traiesc aproape de tarm, langa pietre.

   Garizii se prind cu minciogul cu ochiuri mici. Ca nada se mai utilizeaza carnea de vita si in special inima, care este taie si se rupe greu din carlig. Daca se folosesc bucati de peste, ele trebuie sa fie curatate in prealabil de piele. La pescuitul hanosului de pe mal se lasa undita in apa pana ce plumbul atinge fundul, iar firul se intinde complet. Hanosul aflat in apropiere, datorita lacomiei, inghite cu o muscatura ferma carligul nadit. La muscatura se ridica varga si este sigur ca hanosul nu mai poate scapa. Daca pescarul nu ridica imediat varga, pestele incearca sa scape, fugind spre sau sub stanci, unde se pierde cu carlig cu tot. In cazul in care carligul nu s-a agatat de piatra, pestele schimba in scurt timp locul de refugiu si iese de sub stanca, cand poate fi usor capturat. Locul optim de pescuit al hanosului, ca in general al guvizilor, este in zona tarmului, in golurile dintre pietrele digului, scobiturile din dig, gaurile si orificiile dintre pietre si stabilopozi, unde hanosul traieste in mici colonii locale. Cu sonda de plumb se masoara adancimea acestor scobituri sau gauri, pentru a afla locul unde stau pestii si pentru a oferi momeala la locul potrivit.
  Hanosul, ca si celelalte specii de gobide, se pescuieste cu foarte bune rezultate si ceva mai departe de mal, din barca, cu o unealta denumita volta. Aceasta este compusa dintr-un fir mai gros, cu o lungime de 40-50 m, la capatul caruia se leaga un plumb de 50-80, chiar pana la 150-200 g, in functie de adancimea locului si de puterea curentilor marini, pentru a asigura firului o pozitie verticala in timpul pescuitului, in apropierea plumbului se leaga cele doua carlige cu strune mai subtiri decat firul. Plumbul mai greu are si rolul de a asigura apropierea carligului de pietrele de pe fundul apei, unde sta bancul de guvizi. La primele muscaturi se recupereaza firul, deoarece hanosul lacom, ca si guvizii, este agatat in mod sigur. La pescuitul la volta, barca se ancoreaza cu o greutate la un capat pentru a nu fi dusa in deriva de curenti si de vant, cu riscul de a indeparta pescarul de locul cunoscut. Aceasta metoda este foarte eficienta in special in lunile cu apa calda, daca este folosita la adancimile de 20-25 si chiar de 30-35 m.
   La pescuitul sportiv in Marea Neagra, in conformitate cu legea, se folosesc doua undite sau doua lansete cu cate 10 carlige fiecare, ori doua taparine, fiecare cu cate 10 carlige. 

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Pescuit - Guvid de mare

(Gobius cephalarges)

Raspandire geografica
   Aceasta specie traieste numai in Marea Neagra si in Marea Azov, precum si in lagunele si lacurile litorale din jurul celor doua mari. Este o specie endemica, relicta pontocaspica. In apele noastre se gaseste de-a lungul intregului litoral marin si in lacurile Razelm si Siutghiol, unde patrunde din mare.
Caracteristici
   Guvidul de mare are corpul alungit si cilindric in partea anterioara si comprimat lateral in cea posterioara, acoperit cu solzi ctenoizi. Capul este mare, putin comprimat dorso-ventral, cu o gura mare, terminala, putin oblica, cu buzele groase si carnoase. Cele doua inotatoare dorsale sunt concrescute la baza. Ventuza ventrala este de lungime variabila. Solzii acopera pieptul si istmul pestelui.
Colorit
   Mediul acvatic ambiant are o mare influenta asupra coloritului pestelui, astfel incat acesta este foarte variat in cazul respectivei specii. Partea superioara a dorsalei si a capului este de culoare intunecata, de multe ori de un brun-ocru sau brun negricios, cu multe pete inchise, de forma variata si neregulata. Pe opercule si bot prezinta multe pete si marmoratii. Partea ventrala a pestelui este cenusiu deschisa. Acest colorit de baza variaza in multe nuante, in functie de mediul acvatic. Dorsalele sunt cenusii, cu dungi longitudinale negre intrerupte. Anala, caudala si pectoralele au pete mai intunecate sau mai deschise la culoare, nu insa si inotatoarea ventrala.
Dezvoltare
   Lungimea obisnuita este de 20 cm, dar atinge si 24 cm, in Marea Azov s-au semnalat si exemplare de 28 cm.  

Biologie
   Guvidul de mare este o specie marina care intra si in lacurile salmastre, dar niciodata nu s-a semnalat in ape dulci, in Marea Neagra traieste pe fundul pietros, unde se hraneste cu crabi, creveti, amfipode, uneori si cu puiet de peste de alte specii. Consuma si scoici mici, culese din zona pietrisului unde traieste. Are carne gustoasa, motiv pentru care este un peste cautat.
Pescuitul sportiv
   Unealtele si metodele de pescuit sunt comune cu cele practicate in cazul hanosului.

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.

Pescuit - Calcan

Calcan (Scophthalmus maeoticus)

Raspandire geografica
   Calcanul traieste in Marea Neagra si in Marea Azov. In apele noastre traieste in faciesul de nisip pe toata lungimea litoralului romanesc.
Caracteristici
   Calcanul are un cap de forma ovala sau mai bine zis romboidala si este foarte lat. Pe corpul pestilor adulti se observa tuberculi (butoni) ososi si solzi rudimentari. Fiecare tubercul are o prelungire sub forma unei tepe subtiri, care poate provoca rani pescarului neatent. Acesti tuberculi sunt numerosi pe partea zenitala (superioara) a corpului, dar cativa sunt dispusi si pe partea nadirala (de jos, spre nisip), insa mai mici. Tuberculii lipsesc la puiet, iar la tineret nu apar inca tepii. Gura este oblica, inferioara, cu dinti asezati pe mai multe randuri, cu buze mici, subtiri, ca niste prelungiri ale pielii. Ochii sunt asezati numai pe partea zenitala a corpului. Dorsala si anala sunt foarte lungi, de la cap si pana la pedunculul caudal. Linia laterala, lunga, prezinta o curbura foarte puternica in dreptul pectoralei.
Colorit
   La exemplarele juvenile, partea zenitala este de culoarea nisipului (cenusie), cu pete albe si negre; adultii an un colorit brun, fara pete. Partea inferioara a pestelui este alba, rareori cu pete negricioase. Aceasta specie are o mare posibilitate de adaptare sub aspectul coloritului la mediul (nisipul) in care traieste.
Dezvoltare
   Lungimea obisnuita este de 60-70 cm, rar 1 m, iar greutatea de 6-7 kg, rar 10 kg. Creste relativ incet : dupa 10 ani atinge lungimea de 55 cm si greutatea de 3,5 kg.
Biologie
   Calcanul ierneaza la o adancime de 60-70 m, in zona faciesului faseolinoid. Primavara, in perioada martie-aprilie, se apropie de zona litoralului, pana la o adancime de 18-30 m, unde pe anumite locuri se aglomereaza in carduri mari. La o temperatura de 13-16C depune icrele. Atinge maturitatea sexuala la 5-6 ani. Dupa reproducere, pestii se imprastie, nu mai stau in carduri si trec la o nutritie foarte activa. Tineretul se hraneste la inceput cu crabi, moluste, creveti si puiet de peste, dar exemplarele mai in varsta se hranesc aproape exclusiv cu pesti (guvizi, bacaliari, stavrizi,scrumbii albastre etc.).

Pescuitul sportiv
   In perioada reproducerii, cand calcanul se apropie de tarm, se pescuieste de catre unditari din barca cu petactarul. Pe cirligul foarte ascutit se foloseste ca momeala hamsia, care se pune intreaga in undita, cu doua intepaturi. Tinand cont de greutatea mare a pestelui, atat firul, cat si struna trebuie sa fie mai rezistente la rupere. Firul cel mai des intrebuintat este de 0,50-0,60, iar struna de 0,40-0,45. Calcanul inghite momeala in intregime, fara muscatura, si pleaca imediat spre adanc, rareori spre mal. Poate fi scos numai cu minciogul, pestele fiind greu, de multe ori de 5-6 kg, sau si mai mare, ceea ce constituie o performanta si o amintire de neuitat pentru unditarii care vin la mare din interiorul tarii.
   Calcanul se mai prinde de catre localnici si la "picior". In perioada reproducerii, uneori catre seara calcanul se apropie de mal si sta pe nisip la o adancime foarte mica, cateodata la numai cateva zeci de centimetri. Alteori se ingroapa partial in nisip, dar pescarul experimentat il descopera usor, pune piciorul pe el si il scoate apoi cu mina din mare. In zona litoralului nostru mai traieste, intr-un numar mai redus, calcanul mic (Scopkthalmus rhombus). La unditele pescarilor amatori cade mai rar; se prinde mai mult la pescuitul industrial.

Lungimea minima admisa la pescuit: 40cm.

Pescuit - Amurul

Amur (Ctenopharyngodon idella)

Denumire populara: amur, cteno, cosas.
Raspandire pe glob: Orignar din China, a fost aclimatizat in cateva tari din Europa.
Raspandire in Romania: Moldova, Suceava, Bistrita, Bicaz, Tarcau, Tortus, Arges, Olt, Jiu, Timis, Bega, Mures, Cris, Somes, Tarnave, etc
Caracteristici principale: 

Dimensiuni:
-Lungime: 50 - 60 cm (exceptional 130 - 140 cm)
-Greutate: 4 - 7 kg (poate ajunge peste 30 kg).

Aspect: Este inrudit cu rosioara, clenul si crapul, din a caror frasaturi are din abundenta. Corpul
este alungit ca cel al crapului de dunare, de care se deosebeste prin inotatoarea dorsala scurta,
abdomenul lipsit de carna si gura semiventrala. Corpul amurului este gri-inchis, sau verzui, cu
reflexe arginii pe laturi si cu abdomenul deschis.

Mod de viata: Este un peste sperios, foarte circumspect, se hraneste mai mult dupa lasarea serii , cand linistea este deplina.

Se hraneste cu: plante acvatice, fan, rame, larve, insecte si chair pesti.

Pescuitul sportiv: Se pescuieste la fel ca si crapul romanesc. Este un luptator, dand de furca pescarului la scoaterea din apa. cubulet de mamaliga,boabe de porumb in lapte,boiliesuri,pufarin.
Valoare gastronomica: Are o carne gustoasa.
Dimensiunea minima legala: 35 cm.

MONTURA PLUTITOARE PENTRU CTENO(Amur)
Montura plutitoare pentru Cteno – Montura super pentru cteno cu boiles plutitor (pop up) :-fluoro
carbon 0,50mm
-fir textil amadillo 35lb
-carlig korda longshank x mar. 1
-inel si veriga silicon (pt a confectiona d ring)
-bila plumb(kwik change)
-vartej mar.7 si tub siliconic
boilesul sau porumbul se va atasa cu fir (bait floss) sau ata dentara

Pescuit - Fantanelul

Fantanelul (Salvelinus fontinalis)

Raspandire geografica

   Ca si pastravul curcubeu si fantanelul a fost adus in Europa in secolul trecut, mai precis in 1886, provenind din Canada, unde traieste in regiunea golfului Hudson; se gaseste insa si in numerosii afluenti ai fluviului Mississippi pe la izvoarele lor. In tara noastra a fost introdus pentru prima oara in 1908, gasindu-se in prezent intr-un numar mai mare in unii afluenti ai Tarcaului si in raul Putna. Mai traieste insa si intr-unul din afluentii Muresului, in paraiele Dumitreasa si Irisoara (afluenti ai Somesului Rece), in paraul Beiu (afluent al raului Nera), precum si in lacul Beiu. A fost descoperit si in lacul de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz, semn ca traieste si in raurile ce se varsa in el.

Caracteristici

   Fantanelul are un corp alungit, usor turtit lateral si acoperit cu solzi mici. Botul este obtuz, gura relativ lata. Inotatoarea dorsala se prezinta usor curbata, in apropierea caudalei se afla inotatoarea adipoasa, caracteristica familiei din care face parte.

Colorit

   Ca aspect exterior seamana cu pastravul indigen, deosebirile dintre cele doua specii manifestindu-se nu in forma, ci in coloritul lor. Pe spate, fintinelul are o culoare verde-maslinie, uneori brun-verzuie, fond pe care se disting dungi inguste, intortocheate neregulat, de culoare deschisa. Partile laterale sunt de un verde mai deschis, presarate des cu o puzderie de puncte rosii-portocalii sau de un rosu viu, tivite uneori cu un cerc albastrui deschis. Partea abdominala este deschisa, sidefie, batind inspre roz, iar pe inotatoarele pectorale, ventrale si anala, de culoare rosiatica, se vad doua dungi: una alba la margine si alta lipita de ea, de culoare neagra. Fintinelul este deci un peste cu colorit extrem de frumos si viu, inca si mai minunat in perioada reproducerii, cand pestii imbraca haine nuptiale. In aceasta perioada, culorile se accentueaza, irizeaza, capatand nuante pastelate uneori.

Dezvoltare

   Fantanelul se dezvolta mai rapid decat pastravul indigen. In conditii prielnice, in riurile cu hrana imbelsugata, la varsta de 3 ani el poate atinge deja o lungime de 45 cm si o greutate de 600 g.

Biologie

   Spatiul vital al fantanelului il constituie raurile montane cristaline, reci, curgand iute, bogate in oxigen dizolvat in apa. Prefera deci aceleasi paraie ca si pastravul indigen, ape a caror temperatura nu se ridica deasupra valorii de 16-18C nici in timpul verii cu continut ridicat de oxigen. In zonele unde apa este poluata, fantanelul nu rezista si paraseste zona afectata. Modul de trai, precum si locurile sale de refugiu coincid cu cele ale pastravului indigen: ii place in preajma pietrelor, a stalpilor sau a picioarelor de pod din apa, unde sta la panda, asteptand ca, curentul sa-i aduca hrana preferata. Daca aceasta se iveste, se arunca fulgerator asupra ei. Activitatea fantanelului nu se rezuma insa doar la panda, el pornind cateodata mai ales dimineata si seara la vinatoare activa. Este mult mai mobil decat ruda sa, pastravul indigen, si mai putin precaut. La nevoie se apara ascunzandu-se. Pe timpul zilei inoata in apropiere de suprafata apei, de unde tasneste ca o sageata si prinde mustele, fluturii sau celelalte insecte care se aventureaza aproape de luciul apei. Culege de pe albia raului larvele de moluste si de crustacee sau celelalte vietuitoare minuscule care traiesc aici. Uneori nici puii de zglavoaca sau de boistean nu au scapare in fata sa. Pofta fantanelului nu este permanenta, avand mai degraba caracter periodic. Masculii ating maturitatea sexuala la varsta de 2-3 ani, iar femelele la 3-4 ani. Perioada depunerii icrelor incepe la sfirsitul lui octombrie si poate continua si in noiembrie, simultan cu cea a pastravului indigen.

Pescuitul sportiv

   Modul de pescuit cu undita corespunde celui de prindere a pastravului indigen sau curcubeu. Si fantanelul se pescuieste cu ajutorul mustei artificiale si nu trebuie sa ne miram daca el prinde momeala inca din aer, pentru ca musca artificiala aruncata cu maiestrie o considera o insecta reala care zboara in apropierea apei. Clipa agatarii carligului trebuie sa coincida perfect cu cea in care pestele a muscat, deci miscarea trebuie executata extrem de rapid si cu mult tact. Ambele manevre deci, aruncarea mustei artificiale si agatarea carligului, necesita o experienta indelungata. Se mai pescuieste cu lingura si cu voblere mici.

Lungimea minima admisa la pescuit : 20 cm.

Pescuit - Pastravul curcubeu

Pastrav curcubeu (Salmo gairdneri irideus)

Raspandire geografica

   Pastravul curcubeu este un alt reprezentant larg raspandit al salmonidelor, prezent in apele noastre ca urmare a popularii pe cale artificiala ori prin evadare din helesteie, pe calea apelor de alimentare a acestora sau odata cu apele de scurgere din bazine. Dupa unele surse de specialitate straine, in locurile unde s-a raspandit pastravul curcubeu scade rapid numarul pastravilor indigeni, ajungand chiar Ia disparitie, intrucat primul este mult mai hraparet si ia hrana "de la gura" rubedeniilor sale indigene. Experienta din tara noastra nu confirma aceasta teorie; dimpotriva, pastravii curcubeu lansati in unele ape montane au reusit de putine ori sa supravietuiasca, iar in unele cazuri chiar au disparut.

   Regiunea de bastina a pastravului curcubeu este continentul nord-american, mai precis California, de unde a fost adus in Europa, pentru prima oara, in anii 1880. Scopul acestui import a fost acela de a popula cu noua specie toate acele rauri si lacuri montane ale caror populatii de pastrav indigen au scazut mult sau au disparut total din cauza abuzurilor in pescuit sau a activitatii forestiere inadecvate. La inceput, in Europa au fost introduse si lansate in raurile din Anglia, Scotia, Germania si Franta doua subspecii distincte ale pastravului curcubeu: prima, "Salmo shasta Jordan", ale carei locuri de bastina se afla in raurile din regiunea muntilor Rocheses, iar cea de-a doua, "Salmo irideus Gibbons". Aceasta subspecie traieste in apele californiene si in lacurile din nordul Statelor Unite, alimentate de rauri; in perioada de reproducere urca mult in susul apelor curgatoare respective, inEuropa, cele doua subspecii nu si-au pastrat individualitatea, ci s-au amestecat; din incrucisarile lor repetate au dat nastere pastravului curcubeu, care populeaza astazi apele montane si este crescut in crescatoriile de pastravi de pe continentul nostru pentru repopulari sau pentru consum.

   Sperantele legate de raspindirea pastravului curcubeu in raurile montane nepopulate in care a fost lansat nu au fost confirmate pretutindeni. In unele ape din Anglia, el s-a raspindit extrem de rapid, fiind si astazi una din capturile cele mai valoroase ale pescarilor sportivi britanici. Este crescut insa cu mare succes in crescatoriile industriale de pe continent, fiind vandut apoi pe piata, ca un produs extrem de solicitat indeosebi de marile restaurante. Pastravul curcubeu nu este atat de raspandit ca si cel indigen nici macar "acasa" la el, in America de Nord, desi acolo exista mai multe lacuri si rauri unde poate fi intalnit din abundenta, in bazinele de crestere, mereu aprovizionate de catre om cu hrana imbelsugata, se obtin rezultate extrem de bune in cresterea acestei specii. Limita nordica de raspandire a acestei specii o constituie cercul boreal, in Europa, indeosebi in Anglia, Franta si Germania poate fi gasit in apele naturale. Mai rar, apare totusi si in unele rauri din Peninsula Scandinava, unde a fost adus din Germania. Sporadic, el apare in toate acele tari in care este crescut artificial, in helesteie, de unde evadeaza, ajungand in raurile limitrofe. Astfel a ajuns si in unele rauri naturale din Polonia, Cehia, Ungaria, precum si din regiunea caucaziana. La noi, acest peste nu se gaseste in prea multe cursuri naturale, dar se creste cu mare succes in helesteie. Pastravul curcubeu este prezent in urmatoarele rauri si lacuri din tara noastra: Valea Tiblesului, Minis si Nera, paraiele Varghis, Cormos si Casinului, Slanic, Teleajen, Azuga, Lacul Rosu, Campul Cetatii, Niraj, Vida, Crisul Negru, Finis, Vascau, Somesul Rece, Jiu, Bistrita Aurie, Lotru, Trotus, Putna, apele Slanicului, Brodina, Sucevita, paraul Firiza etc.

Caracteristici

   Forma pastravului curcubeu este, in mare, similara cu cea a pastravului indigen. Corpul, cu o forma de fus turtit lateral, este putin mai lat, iar solzii ceva mai mari decat cei ai pastravului indigen. Musculatura este la fel de dezvoltata, lucru vital pentru a se misca in voie in apele repezi de munte. Dintii, puternici, sunt asezati asemanator cu ai pastravului indigen. Pe spate se poate distinge dorsala adipoasa caracteristica salmonidelor.

Colorit

   Diferentele esentiale dintre cele doua specii de pastravi apar in modul cel mai evident la colorit. Spinarea pastravului curcubeu este gri-albastruie, uneori cu nuante liliachii. Partile laterale lucesc argintiu, burta fiind alba. Pe corp se disting mai multe pete mici netivite cu alb. De la opercule si pana la caudala, pe ambele parti laterale se intinde cate o dunga roscata-sidefie, care joaca in nuantele curcubeului, de unde si denumirea pestelui (linga dunga roscata se mai vad uneori dungi albastre sau verzui).

Dezvoltare

   Ritmul de dezvoltare al pastravului curcubeu este mult mai rapid in comparatie cu al celui indigen. Se dezvolta extrem de repede in conditii de crescatorie, unde valorifica cu eficienta nutretul dar mai ales hrana provenita de la abatoare.

Biologie

   Spatiul vital al pastravului curcubeu corespunde, in linii mari, celui ocupat de rudele sale. Intrucit nu este la fel de pretentios in ceea ce priveste temperatura apei si continutul ei in oxigen, el poate fi intalnit si la altitudini mai mici, anume in regiunile preferate de lipan sau de scobar. Este cunoscut faptul ca la aceste altitudini mai mici apa este mai calda, uneori mai tulbure si cu un continut in oxigen dizolvat mai redus decat cel al cursurilor superioare (dintre munti) ale raurilor. In apele naturale, locurile preferate ale pastravului curcubeu se afla in jurul pietrelor, al diferitelor obiecte mai mari (picioare de pod, stalpi etc.) din apa, sub malurile spalate ale raurilor. Daca apa nu-i aduce hrana indestulatoare, paraseste aceste locuri, trecand la vanatoare.
   Pastravul curcubeu se hraneste la fel cu cel indigen, in timp ce carnea pastravului din raurile montane este identica la gust cu cea a pastravului indigen, pastravii curcubeu crescuti in helesteie au un gust inferior, datorita nutretului consumat. Carnea lor este putin mai grasa decat cea a pastravului indigen.

   Inmultirea pastravului curcubeu prezinta o caracteristica, si anume aceea ca se reproduce primavara, spre deosebire de pastravul indigen, care se reproduce toamna. Faptul ca pastravul curcubeu isi depune icrele in februarie-aprilie favorizeaza in buna masura reproducerea lui pe cale artificiala.  

Pescuitul sportiv

   Pastravul curcubeu musca avid momeala aruncata, iar obosirea lui pune la incercare cunostintele si priceperea pescarului sportiv. Astazi exista din ce in ce mai multi pescari care recunosc calitatile "sportive" ale pastravului curcubeu. Deosebit de avantajoasa ar fi, in primul rand, popularea tuturor lacurilor de acumulare dintre munti si din regiunile colinare cu pastrav curcubeu, lacuri ce nu se gasesc de obicei la distante prea mari de asezarile urbane. Astfel de lacuri, care au fost populate cu pastrav curcubeu si prevazute cu dispozitive speciale pentru a impiedica evadarea pestilor din lac, pot deveni minunate locuri de pescuit pastrav (de exemplu lacurile de acumulare Bicaz, Paltinu, Belis, Vidraru, Tarnita etc.). Echipamentul si metodele de pescuit sportiv corespund, in linii mari, celor descrise la pastravul indigen.

Lungimea minima admisa la pescuit : 20 cm.

Pescuit - Pastravul indigen

Pastrav indigen (Salmo trutta fario)

Raspandire geografica

   Pastravul indigen provine din regiunile nordice ale globului, in Romania, el traieste exclusiv pe cursurile superioare ale raurilor montane si in lacurile dintre munti, aparand extrem, de rar in alte ape, cum sunt raurile si lacurile din regiunile deluroase. Poate fi intalnit si in unele paraie din Tara Barsei, la inaltimi ce depasesc 400 m altitudine, cu apele cristaline si foarte reci.

Caracteristici

   Are un corp gros, alungit in forma de fus; partile laterale, oarecum drepte, sunt acoperite cu solzi de dimensiuni foarte reduse, care pot fi indepartati cu usurinta. Botul pestelui, relativ scurt, reprezintao treime din lungimea corpului. Are dinti extrem de puternici, bine dezvoltati si ascutiti, indreptati spre interior, ceea ce-i serveste la retinerea prazii fara dificultate, in apropierea cozii se gaseste o inotatoare dorsala adipoasa, lipsita de radii osoase (care, la alti pesti, confera o anumita rigiditate inotatoarelor), lucru ce caracterizeaza intreaga familie a salmonidelor. Musculatura pastravului indigen este extrem de dezvoltata, asigurandu-i o mare mobilitate in apele repezi de munte. Cu ajutorul acestei musculaturi, pastravul este capabil sa sara la inaltimi care ating uneori 1,5-2 m, tasnind din apa ca o racheta, peste micile cascade sau obstacole ale raurilor montane, in caz de nereusita, el repeta de mai multe ori aceste salturi acrobatice.

Colorit

   Pastravul indigen are un colorit splendid. Cu greu se pot gasi exemplare cu culori identice. Coloritul difera in functie de sex si de varsta, dar el este puternic influentat de activitatea diferentiata a sistemului endocrin (care determina proportii diferite ale secretiilor hormonale), de temperatura apei, de vegetatia subacvatica din albia respectiva, de culoarea fundului raului, de anotimp etc. La adulti, spinarea este verde-oliv sau brun-verzuie, fond pe care se pot distinge mai multe pete negre si rosii. Flancurile sunt galben-verzui, de asemenea marcate cu puncte negre si rosii, inconjurate cu un cerc ingust de culoare alba. Inotatoarea dorsala a pestelui este impodobita si ea cu pete negre si rosii, culoarea acestora devenind mai vie in perioada de reproducere. Pe flancuri, mai ales la exemplarele tinere, se pot distinge pete transversale tivite usor cu albastru, in perioada depunerii icrelor, petele rosii de pe spatele si partile laterale ale pestelui devin alb-galbui, cu reflexe metalice. Si culoarea carnii poate varia, de obicei fiind alba sau alb-roza.

Dezvoltare

   Exemplarele cele mai numeroase din apele noastre au o lungime de 20-40 cm si o greutate medie de 150-250 g. Exemplarele de 1-1,5 kg constituie adevarate trofee sportive, desi, conform unor documente si traditiei orale, la noi au fost capturate in trecut si exemplare de 12 kg, lucru, ce pare intr-adevar incredibil. Astfel de exemplare trebuie sa fi depasit varsta de 18-20 de ani. In lacul de acumulare de la Bicaz (care, cu suprafata sa de 3 000 ha) au fost capturate de mai multe ori exemplare de pastrav de 5-6 kg, fapt ce demonstreaza ca pastravul indigen a gasit in acest lac o ambianta de trai potrivita si hrana suficienta.

Biologie

   Spatiul de trai caracteristic pastravului indigen il constituie raurile montane cu cursul rapid si cu apele reci, perfect limpezi si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor rauri montane nu depaseste valoarea de 12C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen ridicandu-se la 7-9 cm3/l de apa. Pestele agreeaza numai apele limpezi, cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si cea mai mica poluare, populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor. O actiune nefasta asupra pastravului o au si defrisarile nerationale ale zonelor impadurite. Apele provenite din ploi se varsa fara a intalnii vreun obstacol pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu elementele spalate din sol. Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel, raurile rostogolesc la vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand de multe ori scapare in fata acestora. Curentii puternici de apa si pietrele pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un cuvant, spatiul de viata al pestelui.
   Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite tulburi cu ocazia ploilor si, in bratele mai limpezi ale raurilor, asteapta ca apele sa se limpezeasca din nou pentru a se intoarce in locurile sale de origine. In timpul zilei, pastravul indigen prefera locurile unde raurile scalda bolovani mari, adanciturile spalate sub mal de curentii apei sau locurile adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului apei. El sta la panda in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini de copac sau picioarele podurilor, asteptand ca apele sa aduca spre el prada preferata. Daca panda nu are succes, paraseste locul respectiv, iesind la vanatoare. De obicei, pastravul este "mai activ" in primele ore ale diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara. Vaneaza cu cea mai mare pasiune inaintea ploii, incercand sa prinda prin saritura mustele si insectele ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul cu muste artificiale. Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci, cele mai in varsta apele mai adinci, parasind destul de rar locurile lor de refugiu.

   In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta caracter periodic. Pescarii care dau la pastrav nu au reusit insa nici pana astazi sa stabileasca fara echivoc care anume este ora de varf a poftei pastravului indigen, adica orele cand musca cel mai bine. Pastravul indigen se hraneste cu larvele din apa ale unor insecte, precum si cu insectele ce zboara deasupra apei (libelule, efemeride etc.). Consuma extrem de rar hrana de origine vegetala. Atunci cand apetitul sau este cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe apa. Fiind acrobat excelent, pastravul indigen sare si apuca cu multa precizie mustele, viespile si libelulele ce zboara in apropierea suprafetei apei. Exemplarele mai mari isi devoreaza uneori semenii, caz in care pastravii mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fuga. Meniul pastravului indigen este adesea completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane, cum este zglavoaca, boisteanul, grindelul etc. Fiind un peste vorace, pastravul indigen vaneaza de cele mai multe ori aruncandu-se asupra prazii, din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita cand nu gaseste hrana indestulatoare, in astfel de perioade, oricare pescar sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite si inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi in decurs de 30-40 minute, numar ce in alte imprejurari nu poate fi atins nici macar intr-o zi intreaga de pescuit. De indata ce pastravul si-a potolit foamea si incepe digerarea hranei, nu mai musca nici macar la cea mai ademenitoare musca artificiala. Momeala asupra careia s-ar fi aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte, acum este privita cu ochi "indiferenti", intr-o stare de calm perfect. In aceasta perioada, pestele sta "ancorat" in apele repezi de munte, cu capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din ascunzisurile sale. Se intampla adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia sa inca din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi atins macar suprafata apei. De regula, la varsta de trei ani pastravul indigen atinge maturitatea sexuala. Pentru femele, aceasta varsta se situeaza adesea abia pe la patru ani. Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii octombrie in cazul unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea sexuala imbraca haina nuptiala. Coloritul lor devine mai intens, mai viu ca de obicei, mai ales in ceea ce priveste culoarea rosie. Femelele si masculii inoata in perechi in aceasta perioada, strabatand raul in amonte, pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia raului este acoperita de pietris. O singura femela depune la fiecare kilogram greutate corporala cate 1500-2000 icre, de culoare rosie-portocalie, cu un diametru de 4-5 mm.

   Carnea pastravului indigen este lipsita de oase si nu are nici un fel de gusturi secundare. Tratatele gastronomice din intreaga lume mentioneaza acest peste ca pe unul dintre cei mai gustosi.  

Pescuitul sportiv

   Datele statistice din intreaga lume atesta ca pastravul indigen are cei mai multi adepti in randurile pescarilor sportivi. Explicatia este relativ simpla: capturarea "fair-play" a acestui "cavaler" al raurilor montane constituie scoala cea mai inalta a pescuitului sportiv. Potrivit unei zicale englezesti de larga raspandire, pescuitul pastravului este de trei ori mai frumos decat al altor pesti deoarece: pestele este frumos, modul de capturare este frumos, ca si peisajul in care se desfasoara pescuitul. Metoda corecta de prindere a pastravului indigen este pescuitul cu ajutorul mustei artificiale, care se potriveste foarte bine cu nobletea pestelui. Daca intelegem aceasta, putem considera toate celelalte metode drept neetice, grosolane si chiar daunatoare. Unii localnici si lucratori din exploatarile forestiere au provocat mari daune populatiei de pastravi din unele rauri prin zagazuirea si schimbarea cursului apei, prinzand apoi cu mana pastravii ramasi neajutorati in vechea albie uscata. Tot o metoda barbara de vanare a pastravului este si prinderea sa cu sulite sau furci, pe timp de
noapte, la lumina tortelor ori a reflectoarelor sau cu ajutorul curentului electric. Prinderea pastravului cu mana pe sub pietrele sau stancile din rauri constituie de asemenea o metoda nesportiva. Utilizarea tuturor acestor metode este interzisa prin lege, iar contravenientii sunt amendati sau pedepsiti prin privatiune de libertate conform legii pescuitului. De asemenea, legea pedepseste aspru si pe cei ce aseaza cosuri impletite din nuiele, plase sau alte mijloace asemanatoare in apele de sub cascade sau de sub morile cladite pe cursul raurilor montane. Pescuitul tuturor peatilor, deci si al pastravului indigen, cu ajutorul substantelor chimice, al
narcoticelor sau al materialelor explozive este si el strict interzis prin lege. Toti pescarii sportivi si toti iubitorii naturii au datoria sa avertizeze imediat forurile competente ori de cate ori sunt martori cand distrugatori iresponsabili ai naturii nimicesc prin metode nepermise pastravul indigen, acest tezaur al apelor montane.
   Pescuitul acestei specii este permis numai cu ajutorul unei singure undite, tinuta exclusiv in mana. Este interzisa utilizarea simultana a doua sau mai multe undite. Este interzisa de asemenea si asezarea unditei, cu carligul in apa, pe mal sau pe pietrele din imprejurimile malului. Ca si la celelalte specii, pescuitul pastravului indigen este permis numai ziua, incepand cu rasaritul soarelui si pana la apus. In legatura cu echipamentul pescarului sportiv care da la pastrav, trebuie sa mentionam aici ca este de preferat ca intregul sau echipament sa fie cit mai usor, iar varga, mulineta si firul sa constituie impreuna un tot unitar armonios constituit. Numai asa se poate concepe capturarea, obosirea acestui peste gustos, nemaivorbind de oboseala pe care o provoaca aruncarile repetate. Rezultatele cele mai frumoase le poate obtine acel pescar sportiv care cunoaste perfect, in amanunt, toate caracteristicile cursului de apa respectiv. Pastravul indigen, mai ales exemplarele mai batrane
si mai experimentate, are locurile lui preferate, de regula permanente, locuri pe care pescarul sportiv trebuie sa le descopere. Portiunile de apa din jurul bolovanilor, stancilor mai mari, unde raul curge mai linistit, locurile mai adanci, unde de asemenea apele parca isi incetinesc usor curgerea, iata locurile cautate cu predilectie de pastravi. Cand vremea este insorita, apropindu-ne cu grija de asemenea locuri, putem vedea adesea cate un exemplar mai mare de pastrav indigen care pluteste pe loc, aproape nemiscat, in asteptarea prazii aduse de apele raului. Capturarea unor astfel de exemplare mari necesita o mare rabdare si o foarte buna pregatire de specialitate, intrucat orice gest iute, nechibzuit, fie cat de neinsemnat, sperie imediat acest peste extrem de precaut. Pe vreme insorita se poate incerca metoda cu musca "uscata", prin care se lasa musca artificiala sa
pluteasca putin pe suprafata apei, oferind-o pastravului ca si cum ar fi o insecta cazuta in apa (tantar, molie, libelula, viespe, musculita etc.). Daca pestii sunt infometati, captura poate fi destul de bogata, mai ales in iunie-iulie, perioada in care o specie de fluturasi fumurii de 2,5-3 cm obisnuiesc sa roiasca deasupra raurilor cu pastravi. Luna august ofera deja rezultate mai putin spectaculoase cu aceasta metoda, probabil din cauza scaderii temperaturii apei. Metoda "umeda" cu musca artificiala da rezultate frumoase mai ales in zilele innorate, cu vant, imediat inainte si dupa ploaie, dupa-amiaza tarziu, pe inserate, in cazul utilizarii acestei metode, pe struna se leaga o musca artificiala, iar pe cele doua strune auxiliare altele doua. Prin miscarea
usoara a acestora, imitand insectele cazute in apa, fara viata deja, provocam pastravul sa muste. Secretul reusitei consta si aici din conducerea cat mai naturala a momelii prin apa, lasarea sa in adanc si ridicarea, dirijarea dupa cateva clipe de nemiscare spre stanga sau dreapta. Este absolut necesar ca momeala sa nu fie miscata niciodata cu o viteza superioara vitezei de curgere a raului. In cazul metodei umede, faptul ca pestele a muscat se observa prin intinderea gutei, pe cand la metoda uscata acest lucru poate fi sesizat privind cu atentie musca artificiala. Atat pentru metoda umeda, cat si pentru cea uscata, astazi se fabrica muste "fantezi", care nu seamana cu nici o insecta din natura. Meritul lor este acela de a incita pastravii prin coloritul bizar, prin forma neobisnuita si aripioarele oarecum iesite din comun.

    Cei mai multi pescari sportivi experimentati, odata ajunsi la fata locului, scutura mai intai tufele din apropierea malului pentru a vedea ce fel de insecte isi iau zborul de acolo. Apoi utilizeaza ei insisi musca artificiala care prezinta cea mai mare asemanare cu acestea. De cele mai multe ori metoda da rezultate, insa exista imprejurari in care roadele se obtin tocmai cu musca artificiala cu forma si coloritul total diferite de insectele naturale respective. Pe de alta parte, se poate intampla ca, in ciuda unui intreg arsenal de muste artificiale oferite pastravului, sa nu reusim sa-l provocam nicicum la atac. In aceste cazuri, pestele este cel mai probabil satul sau cine stie ce alt capriciu il determina sa ramana pasiv. Aruncarea trebuie efectuata de asa maniera incat numai momeala sa atinga suprafata apei, nu si guta. In caz contrar, in momentul impactului cu apa, guta cu momeala emit un zgomot oarecum asemanator pocnetului de bici, ceea ce sperie imediat pestele si deterioreaza si musca artificiala. Daca pastravul se arunca avid asupra momelii care atinge suprafata apei, trebuie sa intepam imediat, scurt si iute carligul. Dupa aceasta urmeaza obosirea pestelui. Cand pescarul se afla pe malul apei, este indicat ca obosirea pastravului sa coincida cu dirijarea treptata catre mal. Minciogul trebuie indreptat totdeauna dinspre capul pastravului prins. Daca in clipa in care momeala a atins suprafata
apei pastravul nu a muscat, nu trebuie sa ne pierdem sperantele, intrucat dupa cum am mai spus pescuitul pastravului consta dintr-un sir aproape interminabil de aruncari repetate, intre timp putem sa schimbam locul, observand cu atentie locurile cu vartejuri mai mari, locurile cu ape mai linistite etc. Experienta a demonstrat ca pastravii mari, musca rareori la muste artificiale, deci trag cu precadere spre o prada mai substantiala, in cazul de fata lingura metalica, blinkerul sau voblerele mici. Pescarii sportivi din unele tari utilizeaza in aceste cazuri boisteanul, un peste mic care constituie hrana preferata a pastravilor mari. Aceasta momeala este fixata pe carligul numarul 3, cu coada lunga, trecut mai intai prin coada boisteanului si introdus din nou in corpul momelii mai sus, in directia capului (conform lungimii cirligului). Undita este de 2,70 m iar guta de obicei de 0,30, cea
de 0,20 fiind utilizata mai rar. O alta metoda folosita in apele care abunda in pastrav este cea de prindere cu voblerul, lingura, sau cu ajutorul combinatiei lingura-musca artificiala. Lingura este fixata pe struna fara a se utiliza vartejul, intrucat atentia pastravului ar fi atrasa de acesta si nu de lingura in sine; pastravul mare musca cu putere lingura. Imediat dupa agatarea carligului trebuie sa inceapa obosirea lui, preferabil prin dirijarea spre ape mai domoale si lipsite de obstacole. Cu lingura si voblerul se obtin rezultate deosebite in lacurile montane naturale sau baraje. Unele tratate de specialitate straine amintesc si asa numita metoda de pescuire "prin pipaire" a pastravului, care are ca scop capturarea exemplarelor mai mari prin fixarea unei lacuste, a unei
viespi sau a unui fluture pe carligul de 7-10. Carligul astfel prevazut cu momeala naturala nu este aruncat departe si nici plutit pe suprafata apei, ci este lasat sa cada in repetate randuri pe suprafata apei "pipaind-o", in timp ce pescarul sta la mal, ascuns printre tufe. Metoda prin pipaire se poate practica eficient indeosebi acolo unde, pe malul raului, se afla o bogata vegetatie, tufe, multi copaci. Pastravii, mai ales exemplarele mai mari, se vor repezi asupra momelii cu salturi superbe, datoria pescarului fiind aceea de a agata imediat carligul, nu insa excesiv de brusc. In aceste portiuni acoperite de tufe, obosirea si prinderea cu minciogul a pestelui agatat in cirlig este adesea anevoioasa. Perioada in care pescuitul pastravului indigen este permis se intinde de la 1 mai pana la 15 septembrie, in timp ce perioada sa de reproducere, cand pescuitul este deci interzis, tine de la 15 septembrie pana la 30 martie. Zilele cand pescuitul pastravului este permis, precum si numarul admis de pastravi prinsi poate varia de la rau la rau.

Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm.

Pescuit - Boisteanul

Boisteanul (Phoxinus phoxinus)

Raspandire geografica

   Boisteanul face parte din familia ciprinidelor, cea careia ii apartine si crapul. Este un peste foarte raspandit in apele montane din intreaga Europa, exceptie facand partea sudica a Italiei si a Peninsulei Balcanice. In tara noastra se gaseste in raurile din Carpatii Rasariteni si Meridionali, precum si in Apuseni, la altitudinile caracteristice lipanului si pastravului, dar poate fi intalnit ocazional si in alte rauri de munte. De asemenea, apare si in Lacul Rosu si in alte lacuri montane din tara noastra.

Caracteristici

   Corpul acestui peste este aproape perfect cilindric, fiind usor comprimat lateral in apropierea caudalei. Atat linia dorsala, cat si cea abdominala sunt bombate. Corpul este acoperit de solzi mici, foarte subtiri, fixati superficial. Capul, relativ gros, se termina cu un bot puternic bombat deasupra gurii, asezata jos, dar cu deschizatura orizontala. Atat gura, lipsita de mustati, cat si ochii sunt mici. Regiunea abdominala nu este acoperita de solzi. Linia laterala se intinde doar pana la aripioara ventrala, de unde se intrerupe sau, uneori, dispare complet.

Colorit

   Boisteanul este un peste foarte viu colorat. Spatele si capul pestelui sunt gri-verzui sau gri-brun, acoperite cu puncte negre. Partile laterale, galben-verzui, uneori cu sclipiri aurii. Abdomenul este alb-galbui sau alb. Incepand de la opercule, spatele si flancurile boisteanului sunt acoperite de pete negre, dispuse in 6-8 randuri, uneori atat de dese incat formeaza dungi, inotatoarele sunt mai putin colorate: inotatoarea dorsala si cea caudala gri, pectoralele gri-deschis, in timp ce ventrala si inotatoarea din apropierea cozii sunt galbui-verzui. In perioada de reproducere, cand pestele imbraca haina nuptiala, partile laterale capata un luciu metalizat, iar pe corpul masculilor apar dungi negre, in timp ce pe flancuri si pe abdomen se contureaza pete rosiatice, de un rosu aprins sau mai pal, intre care se pot vedea si unele verzi-albastrui.

Dezvoltare

   Boisteamul este un peste de talie mica. Ajunge rareori la 12 cm, lungimea medie fiind de 6-8 cm, iar greutatea in jur de 8 g. Viata sa este de asemenea scurta: doar 5 ani.

Biologie

   Locul de vietuire al boisteanului coincide cu raurile din zona pastravului si a lipanului, dar poate fi intalnit frecvent si in zonele superioare, ale scobarului. Prefera raurile cu curenti rapizi, limpezi, bogate in oxigen, unde albia este acoperita de nisip sau pietris. De obicei se gaseste in grupuri, exemplarele mai mari inotand mai ales in apropierea fundului, cele mai mici pe la mijlocul apelor, ambele categorii preferind sa stea in perimetrul axei longitudinale a raului. Hrana lui se compune din minuscule vietuitoare acvatice, larve de insecte, rime mici, raci minusculi, precum si materii de origine vegetala sau animala aflate in proces de descompunere. Unii observatori sustin ca uneori, consuma si icrele altor specii de pesti. Mustele, insectele cazute in apa constituie pentru boistean o delicatesa. Boisteanul ajunge la maturitate sexuala la varsta de 2-3 ani. In perioada mai-iunie, femela depune circa 600-1000 de boabe de icre marunte pe albia acoperita de pietre mai mici si mai mari. Desi carnea lui este usor amara, unii o consuma cu placere.

Pescuitul sportiv

   Pescarii sportivi il prind cu musca sau cu raci mici care se gasesc sub pietrele din rau fixati in carlig pentru a-l folosi apoi ca momeala.

Legea nu reglementeaza lungimea minima admisa la pescuit.